Scrisoare deschisă întru inutil şi funambulesc unor doamne de la Curtea fără efebi, centauri, nimfe...doar paji imberbi hermafroditi, indiferenti la zvarcolirile exaltate, dar ipocrite ale carnii voastre susurande de neputinta...:
Oamenii nu pleacă niciodata? Este să fie acesta pentru mine un coşmar devenit obsesie ? Un strigăt al unui Munch fără vibraţii, gol, inert totuşi, dar atât de penetrant încât mă pătrunsese până peste putinţa mea de a mai înţelege unde sunt, dacă mai exist chiar sau numai ei, oamenii, mă invadează anihilându-mă?
Inutila, prin impertinenţa ei covârşitoare, dorinţă de a nu fi prea singur sau de a crede că universul începe şi se sfârşeşte cu protuberanţele mele de o vreme atât de imperative ?
Bine, dar care univers şi..care oameni? Ştiam eu oare ce mi se ascunde şi ce mi se descoperă, mai ales de către cine, si...dacă aceste întrebări îmi aparţin cu adevărat?
Cineva afirma pe un ton ritos, care excludea dreptul la replică:”Oamenii pleacă, omul rămâne!”, iar eu, probabil, nu reuşisem în nimicnicia mea să mă mai desprind de o afirmaţie pe care o urăsc, o detest...venerând-o cu o ardoare disperată!
Totdeauna tremurând în faţa senţinţelor mult prea imperios necesare, nu ştiu nici acum care afirmaţie mă cutreiera bezmetic tulburându-mi fiinţa, teama că oamenii pleacă, mai devreme sau mai târziu, sau bucuria că omul rămâne?
Şi unde îmi voi găsi liniştea, ieşirea dintr-o dilemă falsă în premise? În oameni sau în om? În plecare sau în rămânere iluzorie?
Abonați-vă la:
Postare comentarii (Atom)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu