luni, 14 august 2017

Tehnici de control parental

Bunica, a fost cea care mi-a zis prima oară că e un Dumnezeu deasupra noastră care ne păzește, ne judecă, ne iubește și ne apără. Avea o revistă colorată cu un Isus tânăr și frumos către care alergau copiii într-un câmp verde, plin de flori. Mi-a zis că pe copii îi iubește și îi iartă oricum, că ei nu știu de ce fac greșeli.
M-am tot întrebat din ce moment al vieții mele, Dumnezeu nu mi-ar mai trece așa ușor, cu vederea, minusurile. Am tot pândit să văd dacă, e ieri sau alaltăieri, ziua când nu mai sunt copil și tot ce fac, atârnă deja la judecată. Mă tot bucuram că poate nu de azi, că încă, poate, sunt liberă să greșesc.

Nu știu când își predau copiii capacitatea asta de a se vedea pe ei înșiși, altora - părinților, profesorilor, unui dumnezeu pedepsitor, vecinilor care judecă, sefului care critică.
Și mai știu și că plecăciunea asta în fața măreției vieții e sănătoasă - acceptarea că nu avem controlul deplin, că suntem în fluxul unei conștiințe mai presus de noi.
Dar de ce nu spunem așa copiilor? Că nu e niciun polițist deasupra capului, că fiecare are în el puterea de a se urmări, detașat și iubitor, de dincolo de gânduri și de dramele vieții? De ce nu spunem copiilor că pot trăi și în lume, și în sine ca prezență mereu conștientă, ca voce care se ajută, se îmbărbătează, se mustră, se iartă, se iubește?
De ce am dezvoltat atâtea tehnici de control parental și atât de puține reflexe de a-i orienta, de mici, către lumea asta interioară, capabilă să se auto-observe - "ce simt, de ce simt, ce gândesc, ce îmi aduce gândul ăsta, ce simte celălalt, ce idei ne folosesc, ce idei ne surpă?"
Ăsta e viitorul educației sau coloana vertebrală a oricărei creșteri personale: tradiționala învățare a modului în care poți opera productiv în lume, cuplată cu puterea de a sta prezent dincolo de ce se întâmplă propriu-zis, de a te observa din exterior și a-ți alege conștient emoțiile și gândurile, fără a te lăsa trăit, la întâmplare, de ele. Și, mai ales, fără a te simți judecat și învinovățit.
Creșterea unui copil cu "așa nu e bine/nu-i frumos ce faci/ dacă faci așa, atunci nu ..." este calea cea mai agresivă de a-l jefui de propriul sistem de ghidaj, de puterea de a vedea că există mai ales în el sursa rezolvărilor.
Inclusiv sistemul nostru pedagogic ignoră total nevoia de a sta în spațiul unei întrebări, de a amâna răspunsul autorității cu energia pe care o aduc eu, copilul, în cunoaștere: "cum ar fi dacă, poate fi și așa, ar putea fi și opusul, ce ar fi fost dacă... "
Scoateți din capul copiilor pe polițistul gândurilor și deciziilor lor! Dați-le încrederea că ei au și libertatea, și înțelepciunea alegerii! Nu-i aruncați în lume cu telecomanda în mâna voastră sau a altuia și nu până nu au descoperit cât de buni martori și prieteni își pot fie sieși, înainte de oricine altcineva!

SURSA: crestemoameni.ro

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu